Vizitati si magazinul nostru online cu produse din amanet

Meniu

Timpul si spatiul in Evul Mediu

Timp si spatiu
  • 13.02.2016
  • Newparts
  • Istorie
  • 0 comentarii

Pentru orice cultura, perceptia si modul de utilizare al timpului si spatiului constituie elemente definitorii. Pentru omul medieval occidental, timpul era atent si precis masurat. Activitatile cotidiene se desfasurau intr-un timp laic, profan, dominat de activitatile productive, atat pentru tarani, cat si pentru mestesugari, negustori si intr-un timp sacru, consacrat sarbatorilor religioase, stabilite de calendarul oficial.

 

Pentru tarani, ritmul zilei era reglat de mersul soarelui pe cer sau de clopotele manastirii din apropiere, care trageau din trei in trei ore. Se crede ca primul Papa care a ordonat ca slujbele religioase sa fie anuntate de sunetul clopotelor a fost Sabinian, la inceputul secolului VII. Carol cel Mare a generalizat aceasta masura in tot imperiul sau. Primele clopotnite au fost construite in secolul VII si s-au raspandit in tot Occidentul.

 

Pentru taran, ziua incepea odata cu rasaritul soarelui iar pentru calugari la miezul noptii. Noaptea, clopotarul manastirii se orienta dupa pozitiile astrelor, daca cerul era senin, sau dupa durata arderii unei lumanari de o anumita dimensiune (o noapte de iarna, de exemplu, se impartea in 3 lumanari) sau dupa un anumit numar de pagini pe care le citea ori un numar de rugaciuni pe care le recita. In timpul zilei, comunitatile manastiresti se foloseau de cadrane solare, cunoscute si de antici sau de ceasornice cu nisip ori apa, asemanatoare clepsidrelor.

 

In secolul XIII, in cateva centre manufacturiere din Franta, apare o varianta noua de masurare a timpului. Clopotul orasului ritma oficial munca, marcand inceperea acesteia, pauza de masa, reluarea si incetarea lucrului. In felul acesta, timpul se rationalizeaza si se laicizeaza, nemaifiind controlat de autoritatea ecleziastica.

 

Calendarul medieval oficial era cel al sarbatorilor religioase. Existau 4 sarbatori principale: Craciunul, stabilit la 25 decembrie de catre Conciliul de la Niceea, in anul 325, Pastele, cu o data variabila, calculata in functie de sarbatoarea evreiasca Pesah. Calculul se face si astazi diferit in biserica catolica si cea ortodoxa, prima dupa calendarul iulian iar cealalta dupa calendarul gregorian. In functie de data Pastelor se calculeaza celelalte doua mari sarbatori ale crestinatatii – Inaltarea si Rusaliile. Anul Nou era o sarbatoare laica, ce varia dupa tari si regiuni. In Franta si Tarile de Jos incepea in ziua de Paste, in Anglia la 25 decembrie. Tot in Franta, mai tarziu se stabileste la 1 martie, apoi 25 martie si aceasta data a ramas valabila pana la mijlocul secolului XVIII.

 

Pentru oamenii obisnuiti, calendarul religios constituia un punct de reper al diferitelor munci agricole. De regula, in actele oficiale nu se folosea numaratoarea anilor in functie de data nasterii lui Hristos, de altfel controversata. Craciunul incepuse sa fie sarbatorit in Occident abia din 336 iar in partea de rasarit a Europei mai tarziu. Se folosea pentru datarea actelor o formula laica, spre exemplu: „in anul cutare a domniei regelui cutare” sau se folosea cronologia ebraica care, la anii scursi de la inceputul epocii de dupa nasterea lui Hristos, adauga 3761 de ani de la „facerea lumii”. In afara de marile sarbatori, zile nelucratoare erau duminicile si alte sarbatori de mai mica insemnatate, astfel incat pentru un mestesugar, spre exemplu, existau 200 de zile lucratoare in intregime, plus 80 de zile cand lucrul inceta la pranz.

 

Legat de perceptia spatiului, Pamantul era imaginat in Evul Mediu ca avand forma unui disc plat, inconjurat de apele oceanului. Pe baza cunostintelor transmise din Antichitatea romana tarzie, s-au intocmit harti ale lumii in care apareau cele trei continente cunoscute – Europa, Asia si Africa – cu localizarea diferitelor tari si orase, in centrul carora figura Ierusalimul. A existat si o cartografie nautica, influentata de cunostintele navigatorilor si geografilor arabi iar in secolul XIII au aparut harti nautice originale, numite „portulane”, in care erau indicate sute de porturi.

 

Pe uscat, distantele erau masurate dupa zilele de mers pe jos (intr-o zi de vara, circa 40 km), in mile sau leghe. Distantele mai scurte erau indicate de asa-zise unitati de masura, precum „o bataie de sageata” sau „o aruncatura de piatra”. Calatoriile pe distante lungi erau costisitoare si foarte periculoase, mai ales din cauza lupilor, un mare flagel in toata Europa pana in epoca moderna, precum si din cauza bandelor de raufacatori. Cu toate acestea, drumurile erau mereu pline de calatori, din toate clasele sociale si de toate ocupatiile. Monarhii se deplasau incontinuu, impreuna cu nobilii de la curte, pentru a-i controla pe vasali, a participa la judecati sau a face pelerinaje. Acestia, ca si trimisii lor, aveau o escorta si trebuiau sa fie gazduiti si hraniti impreuna cu toata suita pe socoteala celor la care poposeau. Negustorii trageau la anumite hanuri, cand se opreau in orase.

 

Un mare numar dintre cei care se deplasau, pe distante mari, erau pelerinii. Pelerinajul a fost o constanta a psihologiei medievale, la origine un act de penitenta, ce trebuia sa-l absolve pe cel in cauza de un pacat savarsit. Presupunand eforturi fizice si materiale importante, principalele locuri de pelerinaj indepartat erau Ierusalimul, Roma, Santiago de Compostela (in Spania). Cei care, din diferite motive, nu isi puteau permite asemenea pelerinaje, mergeau la manastiri si sanctuare din locuri mai apropiate, unde existau „relicvele” (moastele) presupuse a fi facatoare de  minuni. Fiecare lacas religios cauta sa aiba asemenea relicve, corpul sau parti din corpul unor sfinti sau sfinte, alte obiecte presupuse a fi apartinut acestora. Desi erau bine pazite, adeseori erau furate pentru alte manastiri.

 

Pelerinul se recunostea dupa vesmantul specific pe care il purta – pelerina, o palarie cu boruri largi, un baston lung si o traista. Pentru mai multa siguranta, de obicei pelerinii porneau in grup iar adevaratul pelerinaj se facea numai mergand tot drumul pe jos. Pe parcurs, se gaseau locuri de popas si spitale, in general ale calugarilor ajutati de laici, unde pelerinii primeau intotdeauna adapost, hrana, ingrijire in caz de boli. Pe langa ritualurile si ceremoniile religoase care se practicau in locurile de pelerinaj, acolo se organizau si targuri/balciuri, unde se vindeau suveniruri religioase dar si obiecte profane. Cu timpul, pe drumurile importante de pelerinaj s-au dezvoltat infloritoare asezari urbane.

 

PRIMESTE NOILE ARTICOLE PRIN EMAIL GRATIS

Aboneaza-te ca sa primesti prin email cele mai noi articole publicate.

Comentarii (0)

Nu exista comentarii. Fi primul care comenteaza acest articol utilizand formularul de mai jos.

Adauga comentariu